Nu cred că oamenii ajung la burnout din cauză de prea multă muncă, ci din cauză de prea multă muncă nerecunoscută. E puțin înfricoșător cât de mult seamănă simptomele sindromului burnout cu ceva ce mulți dintre noi numim pasiune, perseverență, perfecționism sau pur și simplu ce-vrei-așa-e-să-lucrezi-în-publicitate-marketing-PR (sau în ce domeniu lucrați dvs și aveți senzația că doar la el se aplică).
“Nevoia compulsivă de a demonstra că eşti bun, dorința de a munci din ce în ce mai mult, incapacitatea de a te deconecta, convingerea că munca e singura care contează” (via CariereOnline, ruta BusinessInsider), familia poate să mai aștepte (și cea pe care o ai deja, și cea pe care n-o ai nici măcar în plan deocamdată), iar hobby-urile sunt o pierdere de timp și plus că n-au nicio legătură cu scopurile tale supreme în viață.
Photo by Victoria Palacios on Unsplash
Și când recunoașterea nu apare, individul nu mai consideră despre sine că e o persoană valoroasă. În timp, sinele său pleacă să-l aștepte pe o plajă în Mocímboa da Praia.
Photo by Luke Michael on Unsplash
La biroul lui se așază vidul interior. Se simte gol pe dinăuntru. Ajunge la despresie. “Se simte pierdut, nesigur, extenuat şi crede că va avea un viitor întunecat”.
Photo by Camille Orgel on Unsplash
Dar individul n-ar ajunge așa dărâmat pe interior dacă s-ar simți stăpân pe felul în care încearcă să-și atingă obiectivele la muncă și pe modul în care este evaluată performanța lui. Ar putea face diferența între piedicile de sistem, dezbaterile de dragul pozițiilor de putere, eșecurile altora și eșecurile lui personale. Ar găsi singur o alternativă la concluzia că nimic nu poate fi îndreptat în haosul corporatist și că singura salvare e evadarea definitivă spre agricultură (sau homemade cookies, handmade bijuterii și alte activități concrete, realizate cu priceperea mâinii și sudoarea frunții), unde se vede clar cât ai săpat sau cât n-ai săpat azi și poți să te simți mândru de tine la sfârștiul zilei, chiar dacă nu vine o comisie executivă să ciocnească prosecco în capul lotului.
Photo by Felix Russell-Saw on Unsplash
Se pare că oamenii care intră în contact zi de zi cu beneficiarii muncii lor (de la vânzătorii de magazin până la profesori) și care pot vedea utilitatea activității lor pentru alți oameni (și poate chiar reacții de apreciere din când în când), ar fi mai fericiți la job decât cei cu meserii abstracte cărora nu întotdeauna li se face clar pentru ce dau ei din pedale în fiecare zi. E ușor să te simți ca un hamster care aleargă în gol dacă nu ți s-a spus și nici nu ți-ai propus să faci puțină lumină și să vezi încotro mergi. Teoria asta am întâlnit-o la Patrick Lencioni într-o carte care se numea “Cele 3 indicii ale unui job mizerabil” și pe care au redenumit-o între timp mai pozitiv “The Truth About Employee Engagement“. Aceste indicii sunt:
- ANONIMATUL – nimeni din cei cu autoritate în companie nu pare a fi conștient de existența ta și de rolul tău în companie.
- IN-EVALUAREA – rezultatele tale nu sunt măsurate cu o grilă obiectivă de indicatori pe care, oricine ar folosi-o, ar obține același rezultat.
- IRELEVANȚA – percepi rezultatul muncii tale ca fiind inutil pentru societate, nu ți se spune și nu poți găsi la ce ar fi bun ceea ce faci tu la job. Mai multe aici.
Întrebarea e dacă avem capacitatea să le luăm pe fiecare în parte și să lucrăm la câte un beculeț până se aprinde toată lustra, indiferent că angajatorul o face sau nu. Întrebarea e dacă fiecare poate face pace cu sine, folosind instrumentele de lucru pe care le are la îndemână.
Alte instrumente se găsesc în “Drive. Ce ne motivează cu adevărat“. Daniel Pink propune pentru secolul nostru Motivația 3.0, cea intrinsecă, pentru că știința a reușit să demonstreze că nu recompensele bănești îi motivează pe oameni, ci că mai mult îi încurcă în a mai fi creativi, productivi, în a se simți liberi. Sunt 3 elemente care l-ar face cu adevărat fericit la job pe omul modern:
1. AUTONOMIA: se pare că e în firea omului să-și dorească să fie stăpân pe ceea ce fac, când face, cum face, cu cine face.
Cred că de-asta și spun oamenii, în orice domeniu ar lucra, că șeful lor e o pacoste și că vai ce bine s-ar descurca ei în locul lui. Managementul de oameni e un sufleu care nu-i poate ieși pufos chiar oricui. Trebuie să-l lași pe omul desemnat să spargă ouăle chiar să le spargă și să se descurce singur să arunce cojile la coș, fără să-l corectezi la tot pasul și fără să schimbi procesul în funcție de cum îți tună ție, iar asta în zilele în care treci pe la bancul lui de lucru, fiindcă nici măcar pe faptul că vei fi mereu acolo nu se poate baza. Și atunci, după ce încearcă o dată, de două, de nouăzecișinouă, în haosul care persistă în altă formă de fiecare dată, vai ce frumos sună Mo-cim-boa da PRA-IA!
Photo by Ishan @seefromthesky on Unsplash
2. PERFECȚIONAREA: din ce văd în cartea asta, ar fi natural pentru om să se implice și să își dorească să fie din ce în ce mai bun la ceea ce face.
Aș adăuga despre cazurile în care individul declară că nu-și mai dorește nimic, ci doar să termine mai repede și să meargă acasă, că undeva pe parcurs a tras concluzia că e singurul lucru pe care îl poate face în condițiile date. Dacă nu îi e oferită autonomia de care ar avea nevoie ca să se implice total, atunci plimbă oul prin bol cât e nevoie, ca să se apere de încă o dezamăgire, de tipul celor prin care a tot trecut.
3. SCOPUL: ceea ce fac eu servește unei cauze mai mari și mai durabile decât mine.
Deci sufleu, sufleu, dar să știm și noi cui îi trebuie, dacă îl va mânca sau îl va arunca la gunoi, cum să-l facem ca să-i placă și mai mult. Să știm pentru ce ne dedicăm o parte așa mare din zi și din viață. Să dăm un sens existenței noastre.
Photo by Jeremy Bishop on Unsplash
Când vorbește despre dorința omului de a se perfecționa, Daniel Pink citează din “FLUX. Psihologia fericirii“, de Mihaly Csikszentmihalyi. Conceptul de Flux: “starea în care persoanele sunt atât de profund implicate într-o activitate încât nimic altceva nu pare să mai conteze; experiența în sine este atât de plăcută, încât persoanele ar repeta-o cu orice preț, numai pentru plăcerea de a o face”.
Astfel, dacă ne creăm condițiile de concentrare necesare, starea de flux ne face să vrem să muncim doar de dragul de a munci, indiferent de recompensele promise. Cine ar fi crezut.
Mai departe, autorul spune că fericirea – în general, nu doar la birou – depinde de felul în care îți controlezi viața interioară; ea nu depinde de evenimente externe, ci mai de grabă de felul în care sunt ele interpretate.
Autorul numește “experiență optimală” momentul în care deținem controlul asupra acțiunilor noastre, în care avem sentimentul că suntem stăpâni ai propriului destin. Experiența optimală depinde de “aptitudinea de a controla ce se întâmplă în conștiință clipă de clipă”. (De exemplu: “acum o să facem cu toții un sufleu. Rolul meu e să… și aleg să fac asta pentru că…. În orice caz, eu sunt aici pentru că vreau să iau parte la pregătirea acestui sufleu”).
“Dacă înțelegem modul în care se formează stările subiective, le putem stăpâni. Tot ce trăim – bucurie sau suferință, interes sau plictiseală – e reprezentat în minte ca informație. Daca putem controla această informație, putem hotărî cum va fi viața noastră”. Și putem face față vieții la birou fără să fim nevoiți să ne căutăm fericirea pe alt continent.
