“Suntem generația care nu vrea relații” scria o fată acum 2 ani pe Huffington Post. Un manifesto răscolitor despre singurătatea milenialilor, a generației Tinder, a generației care are la dispoziție cea mai mare diversitate de instrumente de comunicare instantanee din istorie, instrumente care le-ar putea aduce pe oricine din lumea asta mai aproape, dar pe care majoritatea ajunge să le folosească pentru a ține pe toată lumea la distanță.

Anul acesta, de Valentine’s, un vlogger a transformat textul într-un video-poem. 50 de milioane de views doar pe Facebook. În calitate de membru închipuit al clubului Forever Alone pentru atât de multă vreme (până de curând, când mi-a expirat membershipul), trebuia să fac ceva în legătura cu asta. Trebuia să mă întreb de ce.

Autoarea, Kristy Wilkinson, o milenială talentată și funny, scrie în continuare superb despre being single, chiar dacă părea că deține cheia problemei de acum 2 ani și putea să ne-o prezinte atât de magistral, ca pe un Excalibur scos cu greu din piatra suferinței, după milenii de încercări. Problema singurătății mileniale era lipsa de implicare emoțională, păstrarea listei de opțiuni deschisă, a rămâne în prag, gata oricând de plecare, a ține mereu un ochi deschis în caz că apare ceva mai bun. Soluția ar fi, deci, să te implici. Dar ce faci dacă tu vrei să te implici (cel puțin atât cât știi tu despre tine în prezent – și aici s-ar putea să mai fie un Excaliburaș de extras în terapie, pentru cine se simte dispus), dar dacă problema e că, deși tu ai vrea, nu găsești pe nimeni care să vrea să se implice cu tine?

PROBLEMELE ADUSE DE MILENIALI LA TERAPIE

Se pare că toate deciziile la mileniali sunt cultivate sub soarele FOMO (Fear of Missing Out), un soi de anxietate socială constând în teama permanentă că toată lumea s-ar putea să se distreze mai bine ca tine. E o îngrijorare compulsivă că ai putea rata o oportunitate de interacțiune socială, o teamă de regret, o teamă de a fi luat o decizie greșită despre cum să-ți petreci timpul. Iar soluția să nu care cumva să ratezi distracția e să stai permanent conectat la ce fac ceilalți.

Dacă ne uităm la efectul FOMO asupra vegetației din grădinița relațiilor, vedem rădăcini puternice de Tinder, asigurându-se că nu faci o decizie greșită, combinându-te cu mai-puțin-ca-perfectul. Cu cineva care nu e 100% The One.

Terapeuții intervievați de HuffPost spun că milenialii sunt victime ale “decision paralysis” sau “choice paradox“, efectul hărmălaiei de platforme care te ajută să-l cauți pe The one fiind un FOMO că vei alege persoana greșită, când sunt atâtea opțiuni pe lume. “O fi pe undeva cineva mai bun pentru mine?”, “Ce înseamnă mesajul ăsta de la cine-mi-place-mie?”, “Io de ce nu ies în oraș cu nimeni?”, “Eu sunt gata pentru următoarea etapă, dar partenerul meu trebuie să se maturizeze”. La fiecare dintre întrebări, un terapeut dă o soluție propusă de el la cabinet, cum ar fi să muți anxietatea căutării de partener perfect pe a deveni tu genul de partener pe care ai vrea să-l ai, adică să-ți muți energia pe bucata de puzzle asupra căreia chiar deții controlul. Fiecare terapeut are linkul binemeritat, așa încât lumea să aleagă pe cine ar vrea să-i fie Merlin în drumul spre Excalibur. Foarte bun PR pentru terapie, prezentând soluții practice pentru o nișă de clienți bine definită, cu probleme actuale exprimate precis, așa încât să schimbe preconcepțiile despre terapeuți și să ni-i facă mai prieteni. (“Pe când și la noi?” se aude o voce din spate). (Îmi place cum ajung eu să-mi dau singură briefuri în timp ce fac cu totul altceva).

TINDERUL I-A TRANSFORMAT PE MILENIALI ÎNTR-O GENERAȚIE DE DETECTIVI

Etapa de “precalificare” pentru un date – zice o tipă  în The Independent – este procesul prin care, urmărind prietenii comuni de pe Tinder și folosindu-te de o căutare sănătoasă pe Facebook și Instagram, afli dacă să-ți pierzi timpul ieșind în oraș cu cineva care s-ar putea să nu fie The One. Îi verifici potențialul, adică. În teorie, te asiguri că economisești timp, energie, bani. În practică, poți ajunge să nu economisești nimic, pentru că se prea poate ca cineva care s-a precalificat în teorie să nu treacă la cea mai importantă materie – chimia. Un studiu care a încercat să precalifice oamenii în teorie, încercând 100 de predictori de compatibilitate, a demonstrat că oricât ar zice rațiunea DA pe hârtie / telefon, e imposibil să prevezi dacă această compatibilitate online se va finaliza cu chimie în real life.

Deci oricât te-ar ajuta internetul, trebuie să te mai ajuți și singur. Iar acest ajutor pe care ai putea să ți-l dai e să nu te demoralizezi atunci când, după cât research ai făcut, n-ai ajuns să iei pitch-ul relației. Să continui să încerci să cunoști oameni noi și să transformi datingul din presiune socială, anxietate și teamă de Forever Alone, într-o etapă a vieții care poate fi plină de hahaha și hihihi cu prietenii, soldat cu keep walking mai departe.

OBSESIA PENTRU THE ONE

Revenind la prietena noastră, Kristy, în manifestoul ei despre singurătate, spune că milenialii se simt “entitled to love“, simt că dragostea li se cuvine. Filmele Disney ne-au spus că dragostea adevărată, jumătatea vieții și “happily ever after-ul” există pentru toată lumea. Apari și gata. Fără niciun soi de efort, te întrebi unde e relația pe care o meriți. Unde e dragostea adevărată care ți-a fost promisă?

Se pare că Walt Disney a fost declarat “cel mai periculos om din lume” (de către un filosof, în anii ’60), în calitate de “principal instigator al speranței”, și deci al furiei, amărăciunii și dezamăgirii, după cum îl califică Alain de Botton, într-o pledoarie împotriva ideii de The One. Sub titlul “De ce te vei căsători cu persoana nepotrivită”, de Botton vorbește despre crezul nostru obsesiv în The One și despre lipsa de disponibilitate în a vedea că nici noi n-am putea fi chiar The One pentru nimeni. Pentru că The One, la fel ca perfecțiunea umană, nu există. (Nici măcar la Beyonce).

În acest număr de stand-up deghizat în seminar de psihologie, de Botton vorbește despre efectul culturii romantice (o idee de altfel recentă a omenirii) asupra conceptului de dragoste. El crede că dragostea nu este un instinct, ci un skill: abilitatea de a te lăsa cunoscut și a-l cunoaște pe celălalt, disponibilitatea de a asculta și a interpreta ceea ce e dincolo de aparență în comportamentul celuilalt. Compatibilitatea este o consecință a dragostei, nu o precondiție, mai spune de Botton. 

GENERAȚIA OBSEDATĂ DE PERFECȚIUNE

Dar milenialii nu caută perfecțiunea doar în compatibilitatea relațiilor de cuplu. Ei caută perfecțiunea în orice. Un studiu recent arată că Milenialii sunt mai perfecționiști decât generațiile anterioare și e clar că asta se aplică și la precalificarea potențialilor parteneri. Izbitoare, în acest context, vine următoarea corelare a perfecțiunii cu singurătatea:

The demand for perfection will lead you to only one thing – loneliness. You cannot have perefection and company. To be in company with another person is to be negotiating imperfection every day. – Alain de Botton

A negocia imperfecțiunea în fiecare zi ne pune într-o situație de vulnerabilitate. Ăsta e primul pas în a nu mai fi singur: a-i arăta altcuiva că ai nevoie de el. Că nu ești atât de perfect încât să te simți perfect când ești singur.

We play hard to get just to test if someone will play hard enough. – Kristy Wilkinson

Iar scrollingul pe instagramul vieții perfecte, care e mereu a oricui altcuiva decât a noastră, nu ne ajută foarte mult în a lucra cu propria vulnerabilitate. Am reușit să folosim instrumentele de comunicare nu doar în a-i ține departe pe ceilalți, ci și în a ne ține la distanță de noi înșine și de gândurile noastre cele mai deranjante, care apar doar atunci când stăm de vorbă cu noi. Dar telefonul ne ține mereu conectați în siguranță la orice altceva decât la conștiința noastră. “Și asta e un dezastru, pentru că până nu te cunoști pe tine, nu-i poți înțelege pe ceilalți”, zice de Botton. Teoria lui e că, în epoca romantică, în căutarea lui The One, oricine va fi inevitabil dezamăgit, când va descoperi imperfecțiuni în perfecțiunea inițială a altcuiva: “Începem cu idealizarea si terminam cu denigrarea”, “de la absolut minunat la absolut oribil”. Iar maturitatea psihologică ne-ar aduce disponibilitatea de a vedea că pe lume nu există doar eroi și anti-eroi, că dragostea nu înseamnă doar a admira puterea, ci și a tolera slăbiciunea și a crede în ambivalența firii umane.

CE-AR FI SĂ-ȚI DAI UN SWIPE RIGHT ȘI ȚIE?

Cred că psihologia e cea mai bună prietenă pe care omenirea și-a făcut-o vreodată, singura eroină în stare să ne salveze de orice revoluție tehnologică va mai urma și, mai presus de toate, de noi înșine. De exemplu, pentru problema singurătății, care sigur că are rezolvări diferite în cazul fiecăruia în parte, se găsește aici un ghid pentru a rescrie povestea care te tot urmărește și de care nu pare că poți scăpa, cu toată detectivistica, testele de precalificare și gârla diversificată până la absurd (doar-doar s-o schimba ceva) de date-uri din lume.

“S-ar putea ca doar oamenii care nu sunt disponibili să fie interesați de tine”, “s-ar putea să fii mereu cel/cea care încearcă să-l salveze pe celălalt”, s-ar putea să dai doar peste tâmpiți, dar oricare ar fi povestea de dragoste în care pari a fi prizonier, trebuie să-ți dai seama – singur sau sub îndrumările unui Merlin – de ce te ții prizonier acolo, cum poți folosi ce afli despre tine într-un mod sănătos, cum te poți convinge că meriți să fii iubit, vizualizând cum arată dragostea pe care o meriți – ca să poți să rescrii povestea în care te ții prizonier sau s-o îngropi.