Bună ziua! Pentru astăzi, vă propun la rubrica “Micul dejun inspirațional” o omletă din ouă de broască țestoasă și două clipuri care n-au nicio legătură cu lumea publicității.

Primul este un colind.

Fiindcă tot vorbeam de “meeting theater” și de importanța performance-ului care vinde ideea la client (pe lângă ideea în sine), ascultând eu un colind în mijlocul verii, cum face tot omul (îl știți pe ăla cu bumbaiarbai?), mi-am adus aminte de un concept din lumea actoriei: “să rămâi în personaj”. Atâta timp cât publicul te vede, chiar dacă nu ai nicio replică pe moment și doar aștepți ca altcineva să-și spună monologul, you can make or break the story. Reacțiile tale sau lipsa de reacție dau măsura monologului spus de altcineva. Nu știu cât de des li se spune internilor / juniorilor să pună becul și pe ei înșiși în timp ce așteaptă ca altcineva să-și spună poezioara la client, dar știu cât de important e să li se sublinieze ce înseamnă să fii supportive, atât prin mimică și stare de spirit, în timpul prezentării, cât și prin ce spui, când spui, ce funcții tac și ce funcții vorbesc în funcție de tipul întrebării, cine trebuie să fie cel care răspunde la care tip de întrebare, ca să susții echipa când vine Q&A-ul la final. Clipul de mai jos poate servi ca starting point pentru o astfel de discuție.

Să vizionăm, dragi spectatori, cât de frumos contribuie la veselia generală oamenii din spatele solistului, colegii de cor care râd pe înfundate în fundal și cât de serios își țin ei caietele în mână, pentru a interveni la momentul potrivit cu foarte complicatul vers, singurul pe care îl au de spus: țâr țâr țâr. Se vede că râd din inimă și că nu e nimic jucat, toată lumea din sală stă să râdă și o să vedeți la final de tot că izbucnesc cu toții într-un hohot general, pe care și l-au ținut tot cântecul, dar cu toate astea, cât de frumoasă e atmosfera acestui monolog superb, în care și actorii secundari au un rol important de jucat.

Imaginați-vă cum ar fi fost dacă stăteau cu toții, acolo în spate, blazați, scrollând din când în când prin telefoane, plictisiți și iritați că a mai venit ăsta cu o trăsnaie, fără să-și țină caietele în brațe, că oricum rolul lor nu are nimic așa greu de memorat și n-au nevoie de ele și să dea impresia că uite stăm și noi pe aici, așteptăm să treacă vremea și să-și facă ăsta numărul. (Sigur că pentru asta trebuie să și ai un monolog foarte fain, care să-i inspire pe ceilalți, dar ăsta e subiectul unui alt articol).

Al doilea este un tutorial de încasat pumni.

Cu atât mai important pentru un actor secundar e momentul în care chiar interacționează cu actorul principal, dar trebuie să-l pună pe el în valoare și să accepte cu modestie umbra anonimatului sau a învinsului, după caz: de exemplu, când încasează un pumn. Se pare că a great punch nu e dat de cine îl dă, ci de cine îl primește. Un cascador profesionist cu un profil impresionant pe IMDB ne învață în clipul de mai jos (de la 02:30) cât de important e faking receiving a punch (și demonstrează pe parcurs că nu e deloc un actor de umplutură, presărând glumițe pe parcursul monologului – de exemplu, când zice The first thing we’re gonna do is put Ian to sleep). Vorbește despre conceptul de Selling to camera, ce se vede în funcție de poziția din care se filmează, despre ordinea în care reacționează părțile corpului în funcție de locul în care ai fost lovit (ca să cazi credibil) și despre cum trebuie să fii conștient at all times care dintre voi doi e the famous actor (care trebuie să rămână intact) și că atunci când lovești nu trebuie să te ia entuziasmul pe sus și să-i muți din greșeală fața, dar nici să te abții și să pară că ai dat just a little punch.

Și iată, dragi copii, cât de important e pentru tabloul general al poveștii un rol secundar. Deci în cazul – puțin probabil 🙂 – în care nu ajungeți cu toții prinți și prințese când vă faceți mari, e foarte important să fiți conștienți de valoarea rolului vostru pentru bunăstarea regatului, în această producție spectaculoasă that we call life.