E curios cum își sărbătoresc oamenii reușitele. Poate că felul în care sărbătoresc spune mai mult despre ei decât ținta pe care au vrut de fapt s-o atingă. Țin minte că m-am întâlnit cu noțiunea asta foarte târziu, la un curs de psihologie: că n-ar trebui să lași nicio reușită să treacă pur și simplu, ci că ar trebui să marchezi momentul răsplătindu-te cu ceva. Ziceau că asta îți ajută psihicul într-un fel sau altul pentru data viitoare când va trebui să muncești din greu pentru ceva.

Anul ăsta, la Cannes, Droga a povestit micile “excentricități” cu care și-a punctat momentele de succes de-a lungul carierei, într-un discurs foarte relaxat, din fotoliu, fără niciun fel de ppt, despre felul în care alegerile pe care le faci ajung să aibă un impact mai mare decât credeai asupra omului care ajungi, adesea pe nesimțite, să devii.

La 18 ani știa că vrea să scrie, așa că, în așteptarea unui job de copy, ziua lucra în mail room la o agenție din Melbourne, iar nopțile și le petrecea “working his ass off” (este termenul exact) pentru școala de creație la care se înscrisese. Își spunea că timpul investit în muncă versus petreceri va plăti dividende mai târziu. 

Mentori vs. stabilitate

Câștigând primul loc la școala de creație (Australian Writers and Art Directors School), a primit și un job de junior copy într-o agenție. Dar la 3 luni după asta, a acceptat o ofertă de nerefuzat, de la doi tineri creativi australieni care n-aveau niciun client, îl plăteau jumătate din cât făcea acum, el urma să fie primul lor angajat, biroul lui avea să fie o masă de biliard, dar îi promiteau că vor încerca să facă “great work and have fun”. Cine ar putea spune nu la așa ceva??? Mulți. Foarte mulți.

“A alege mentori versus siguranță și stabilitate, mai ales la o vârstă fragedă, era foarte important pentru mine”, David Droga.

Dintotdeauna a crezut că dacă se înconjoară de oameni care cred în aceleași lucruri, că și clienții vor apărea.

Minibarul

La filmarea primului său TVC ever, Droga își amintește că era așa fericit că are un asemenea job, în care zbori în diverse orașe ca să filmezi, stai la hoteluri fancy și clientul plătește pentru toate astea, încât a sărbătorit în două feluri:la micul dejun, a comandat tot ce era în meniu (așa că au venit 5 mese cu rotile ca să poată aduce totul) și a făcut o baie turnând tot ce era în minibar în cadă. Acum se miră și el că primul gând a fost să facă baie în alcool și nu să-l bea, dar din nou, cred că și asta spune multe despre cât de des obișnuia să bea (ca să-i mai rămână timp de working his ass off) și cum era el ca om de fapt.

Covorul persan

Când agenția lor ajunsese să aibă 90 de angajați, a fuzionat cu una mai mare. Fiind pe punctul de a semna un contract care îl lega de noua agenție ca angajat pe încă 3 ani, simțind că urma o perioadă de siguranță și stabilitate și plăcându-i mai mult experiențele care îl puneau la încercare decât lucrurile previzibile (zice la un moment dat “când încep să prevăd conversațiile pe care urmează să le am…”), în ultima secundă, Droga, deținând 25% din acțiunile agenției la doar 26 de ani, și-a dat seama că nu se punea în cel mai bun context pentru a experimenta lucruri noi. Le-a spus că vrea să plece și că le lasă acțiunile. În drum spre ieșire, a decis să ia totuși cu el covorul lui preferat, așa că le-a spus că le cedează 25% din agenție în schimbul acelui covor persan. Încheie magistral:

“So I left the agency with a persian rug and my freedom”, spune Droga.

După o perioadă interesantă în Singapore, “pentru păcatele mele, am fost trimis să conduc biroul de la Londra”.

Micul Picasso

Într-o seară, într-un bar londonez, CEO-ul global îi promite lui Droga că îi va oferi orice își va dori dacă reușește să aducă agenția în linia întâi. După ce au ajuns să fie Agenția Anului, CEO-ul îl întreabă pe Droga ce își dorește ca răsplată pentru  îndeplinirea misiunii: o vacanță, o mașină? Dar Droga spune că nu vrea ceva disposable și că va reveni când va ști ce își dorește. Câteva luni mai târziu, CEO-ul primește un telefon: Droga găsise într-o galerie de artă din New York ce răsplată voia – un mic tablou pe care îl are și acum în bucătărie și care probabil că are o valoare de 40 de ori mai mare și care e semnat de “a little-known artist called Picasso”.

După doi ani, a plecat în New York, la Publicis, ca Worldwide Creative Officer, unde și-a dat seama repede că dacă ești o fire creativă și nu ai un impact real asupra lucrărilor care ies din agenție, nu ai cum să “bullshit yourself that you’re happy”, indiferent de cât de mari sunt biroul, salariul, funcția sau beneficiile.

“If you are not having an impact on what you’re doing and see the difference that you’re making, it’s not worth it […] I can’t bullshit myself into being happy”, Droga.

Așa că a decis să-și dea demisia și să înființeze Droga5, la fel cum începuse istoria odinioară, fără vreun client sau vreun business plan.

Povestea continuă cu câteva alte momente de cotitură și se termină cu un case study atipic – o lucrare pentru o casă de licitație care vindea Ultimul Da Vinci – și care vorbește despre puterea artei de a emoționa, așa cum și publicitatea ar trebui să facă, după cum spune Droga.