De când începuse Guerrilla de Dimineață îmi tot imaginam cum vor curge șiruri de oameni pe străzi cu flori albe în mână. Dobro depăna amintiri cu Gheorghe şi eu ghiceam viitorul în ninsoare. Străzile șiroiau de lume îmbrăcată în negru. Ninsoarea se oprise, dar ningea cu flori albe dinspre pământ spre cer. Națiunea venise să-i aducă ultimul omagiu Regelui Radioului. Era timpul ca națiunea să întoarcă salutul, pentru ultima dată.
N-am fost un fan împătimit al lui Gheorghe până ieri. Ieri mi-am dat seama de ce avea atâta nevoie generația mea de o voce liberă. Eram adolescenți, era anul de grație 1996 și când s-a auzit tunetul la radio, eram la vârsta la care chiar credeam că noi vom avea o viață diferită de părinții noștri. Făceam joc de glezne în ring și ne antrenam să rupem norii. El ne zicea “Salutare, națiune, ești în aer!” și noi chiar credeam că se poate. Dacă el chiar putea să le spună oamenilor în față că sunt proști și să le închidă telefonul în nas, fără să-l dea nimeni afară, ba chiar să primească laude pentru asta, credeam că se poate. Că asta va fi lumea în care vom trăi. Că vor apărea tot mai multe voci – printre care speram să fie și a noastră – care se vor obișnui să denunțe prostia la nivel mic și la nivel mare, în jurul blocului, în piața din centrul orașului, în cercul de prieteni, la locul de muncă și în cabina de vot – pare absurd acum, dar chiar cred că un adolescent are puterea să creadă orbește în super-eroul din el – că vor avea tot mai mulți curaj să spună că împăratul e gol, că hainele n-au existat niciodată și că nu vom vota, domnule, cu dumneata, nici noi, nici ai noștri! Dar alor noștri n-am reușit să le spunem între timp cu cine să nu voteze. De mai multe ori.
Credeam că “vom trăi și vom fi liberi”. Între timp, pe străzi curg într-adevăr șiroaie de oameni, dar au în mâini pancarte cu #REZIST. Pentru că asta am știut noi să facem cel mai bine ca nație. Să îndurăm și să rezistăm. Nu să îndrăznim și să schimbăm. Din 1996 în 2018, națiunea a adormit. România a ajuns a lui Capatos și a lui Radio Zu. Celor proști nu mai îndrăznește nimeni să le spună că poate ar mai fi cumva și un alt fel de a privi lucrurile, națiunea urmărește cu aviditate orice nu o deranjezează intelecutal și ascultă radioul care o plătește cel mai bine. E un jingle cu Tamango si Maria la Guerrilla care zice “Tu știi cât radio am ascultat eu pentru mașina asta? / Eu nu ascult radio, ascult Guerrilla”.
În Guerrilla de Dimineață de ieri, se vorbea despre prezentatori de la alte radiouri cărora le e frică să spună pe post lucruri deranjante, pentru că se supără cutare și cutare și pot fi dați afară. Cam asta s-a întâmplat cu generația de adolescenți care îl venera pe Gheorghe. Ne-a lovit în cap instinctul de supraviețuire și ne-a amorțit conștiința. Ne-a pus gheață cu Capatos la tâmple și comprese la ochi cu Radio Zu. Lasă. Nu vom trăi și vom fi liberi, dar măcar vom trăi.
Ne-am obișinuit să nu ne ducem la vot, să rămânem în România sărutmânușițelor, a relațiilor, a pilelor și a periatului de scame fictive, a servilismului, a lingușirilor și a prieteniilor care se cer “cultivate”, a nederanjabilității, a necontrazicerii, a da-să-trăiți-ului, a las-o-că-merge-și-așa-ului.
Andrei Gheorghe nu vorbea cu noi ca “ascultători”, ca “prieteni”, ca “oameni buni”, cum se face la radio. El vorbea cu noi ca națiune, ca întreg. Vorbea cu conștiința noastră, cu forța comună compusă din toate forțele noastre individuale, unite. “Salutare națiune. Ești în aer!” era startul pentru decolare. Când națiunea se desprinde din noroiul cotidian și se ridică un pic cu mintea în aer, poate schimba mult în felul de a gândi până revine înapoi pe pământ. Când națiunea e în aer, conștiința poate să capete o voce fără teamă. O voce liberă. Pentru o oră, mintea noastră se desprindea de griji și prindea curaj, sfătuindu-se cu celelalte. Și revenea pe pământ un pic mai curățată de frici. Pentru o oră, națiunea avea o voce. Și vocea noastră era a lui Gheorghe.
Sunt un fan de mâna a doua. Sunt un fan de ultimă clipă. De-abia ieri am înțeles de ce generația mea a avut atâta nevoie de un general anti-prostie, de un profet al libertății de exprimare, de un comandant al spusului lucrurilor pe nume.
Ana-Maria Caia i-a smuls cândva o confesiune despre cum și-a construit ce numim azi brand personal:
“Care-i faza asta cu personajul detestabil pe care ți-l creai?” vreau să îmi confirme. “Când am început să am succes, la Constanța, făceam niște reportaje depre MISA, Bivolaru. M-a surprins relația între guru și stăpân, între Bivolaru și Ceaușescu. Și mi-am dat seama, că, atunci, la radio, mai trebuia să lucrez puțin să fiu guru. Și-atunci am inserat conștient în ieșirile mele măgării, ticăloșii, trădări, cretinisme. You cannot love me, I am unlovable. Nu am vrut să devin guru cu nici un preț.”
Ieri, tunetul a fost chemat înapoi. Vocea lui Andrei Gheorghe s-a întors acasă. A fost bine totuși că decolarea a lăsat un ecou așa puternic în noi.