“Dacă ai venit aici pentru prima dată și ești înspăimântat că n-o să câștigi un premiu – jumătate dintre voi probabil că nu vor primi nimic oricum – ” și aici i se rupe fraza la jumate, că aude cum se înfige săgeata în fiecare inimă de pui de unicorn din sală. Juma’ de sală râde, nu știu dacă ăia care nu înscriseseră nimic și stăteau oricum liniștiți sau ceilalți, dar apoi o drege:

“Și știi cum ar trebui să răspunzi la asta? F*** them! I’m gonna do so much better next year!”.

Moderatoarea de la McCann se crizează un pic, verifică proporțiile dezastrului în ochii clientului L’Oreal, iar el zice cu voce tremurândă: “And that’s why we love Hellen Mirren“(25:05).

Pauza de creier de azi ar putea fi cu această doamnă extraordinară, care se descurcă să fie deșteaptă și când n-are script.

Zice că îndoiala de sine e un vierme pe care îl ai în creier și de care nu o să scapi niciodată. Ei i se întâmplă mai ales atunci când nu muncește. În secunda în care e liberă să facă ce vrea, încep să i se audă vocile în cap: “da’ ce ai făcut până la urmă în viață?”, “are vreo valoare ce ai făcut până acum?”. Glumește că fiind o actriță foarte bună, se poate preface că această nesiguranță nu există. Fake it till you make it, zice.

Am văzut siguranța asta fabricată la foarte mulți creativi care fac și pentru personalitate ce știu ei să facă mai bine: simulări. Cei mai siguri pe ei mi se pare că se dovedesc în final a fi cel mai puțin creativi dintre toți.

Îndoiala de sine, mai spune Helen, este benefică pentru procesul creativ. Atunci când începe să penduleze balanța între lipsa încrederii și o prea mare stimă de sine (cele două boli de care, în mod ciudat, suferă orice creativ), atunci se dă bătălia care creează momentele geniale de imaginație (24:24).

“Tre’ să crezi tu în tine înainte ca oricine altcineva să poată s-o facă”. Și dacă ești tânăr și îți petreci tot timpul gândindu-te obsesiv la cât de neajutorat și de netalentat ești, Helen spune că nu ești singurul, lumea nu e despre tine. So is everyone. Get on with it!