Puterea ta de a prostesta împotriva propriei mediocrități, care se instalează din ce în ce mai comod la tine acasă, în timp ce tu ești plecat prin oraș, să vezi ce au mai făcut alții, care chiar fac ceva, depinde foarte mult de ce te-ai obișnuit tu să crezi despre tine.

În funcție de bafta pe care ai avut-o la început de drum și de oamenii pe care ai avut (ne)norocul să-i întâlnești, după un an-doi, ți-ai făcut deja o părere despre câte ingrediente ai în cămară și cam cât de priceput ești în a inventa feluri noi de lapte de pasăre.

Pe măsură ce trece timpul, te obșinuiești cu asta, încerci să te convingi că nu-i o cămară în care lucrurile se învechesc pe raft, ci o vistierie întunecată, din care va ieși, când te aștepți mai puțin, fără să trudești prea tare prin bucătărie exersând, cel mai spectaculos sufleu flambat pe care a avut Cannes-ul norocul să-l privească. Trebuie doar să apară un brief mai ca lumea. Și atunci să te ții! Dar atâta timp cât altcineva poartă vina, tu ești ok, n-ai avut condiții, n-ai avut aprovizionare, n-ai avut buget, dar tu vei fi mereu Masterchef în sufletul tău.

Într-o zi, am auzit un scârțâit. Venea din cămară. Cineva se apucase să-mi ascută cuțitele:

Nu mă gândisem niciodată cât de util ar fi să ții un trotuar de rezervă în buzunar, ca să poți să treci pe partea cealaltă, când te întâlnești cu cineva cu care nu vrei să te-ntâlnești. Dar “Negustorul de începuturi de roman” tocmai încrusta această posibilitate pe o lamă de briceag, pe care îl țineam anume pentru situațiile neprevăzute.

M-am urcat pe elefant și am început să mai culeg niște cărți de Matei Vișniec din baobabi.

În “Cabaretul cuvintelor” am văzut cât de egoist e cuvântul Eu, cât de bine e să-i strecori cuiva cuvântul Întoarcere în buzunarul mantoului, cât de bine se distrează cuvintele în poezii, dezbrăcându-se și cuibărindu-se în semnificația altora, cât de util e să chemi la masă, din când în când, cuvântul Speranță și cât de devastator e când te traversează cuvântul Ea fără să-ți ceară permisiunea, “cu o lentoare care durează tot atât cât durează și viața ta”.

Când m-am întâlnit cu “Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă…”, am făcut cunoștință și cu oamenii pantof, și cu oamenii umbrelă. Pantofii (care ies din casă zi de zi) sunt definiți de banal, monoton, cotidian, iar umbrelele (care ies doar uneori din casă) de neprevăzut, extraordinar, adrenalină și spectacol. De-asta zic și de copywriteri, depinde cum vrei să umbli azi prin cămară: cu resemnarea și cu temerile unui pantof sau plin de curajul de a fi dat peste cap – de ce mai descoperi și mai inventezi pe acolo – cu care iese întotdeauna din casă o umbrelă.