Interesant e că, pentru a-l admite in grupul lui de studenți geniali, profesorul Pushkin nu l-a supus pe Brayshnikov la o probă de dans, ci la un pseudo-test de personalitate: l-a ținut de vorbă câteva ore, timp în care elevul întreba “dar nu ați vrea să dansez, să vă arăt câțiva pași?”.

Asta mi-a adus aminte de ce spunea un director de creație despre oamenii din industria asta: mediocritatea nu vine dintr-o slabă pregatire, ci din caracter.

Povestea aici.

Și dacă dați dați play mai jos, n-ar strica să urmăriți și versurile aici.

Brother, can you spare a dime? (1931), despre “ce-am fost și ce-am ajuns” (“Once I built a railroad; now it’s done. Brother, can you spare a dime?“):

Life is Just a Bowl of Cherries (1931), despre “nu-i iei cu tine în mormânt, așa că nu te mai zbuciuma atât pentru bani și bucură-te de lucrurile frumoase în viață” (“There’s a guy in the show, the girls love to kiss; Get thousands a week just for crooning like this; Life is just a bowl of . . . aw, nuts! So live and laugh at it all!“):

We’re in the Money (1933, din Gold Diggers), despre cât de frumos va fi când totul se va termina și toată lumea se va scălda din nou în bani (“Old Man Depression you are through, you done us wrong“):

Revenind la Bleonț, văd pe TNB.ro că a început să joace teatru dinainte să mă nasc eu. Adică din ’83. După o carieră de aproape 30 de ani de teatru și film (pentru că și lista de titluri de pe cinemagia e impresionantă), deși actorii români sunt săraci prin natura jobului, după atâția ani, ziceam, te-ai aștepta să aibă acasă măcar 4 pahare la fel. Ei bine, el încearcă toată emisiunea să demonstreze că e sărac lipit pământului.

“Am aşa o nuanţă de…[pauză de vreo 10 secunde, ceea ce e enorm în televiziune, dar au lăsat-o, probabil, pentru efectul artistic]… să-i zicem… amărăciune că cam atâta am putut eu să fac dintr-o viață de actor. N-am 4 farfurii la fel, n-am 4 căni la fel, n-am faţă de masă”. (4:50)

Epuizând rapid meniul frugal și ajungând la desert, punctează încă o dată: “salata de fructe va fi servită în 4 căni care n-au nici în clin, nici în mânecă una cu alta. Asta e tot ce poate să vă ofere de mâncare în 2010 Claudiu Bleonț”.

Orice spectator, din orice fotoliu ar privi, nu are cum să nu se gândească la cine e vinovat pentru asta: țara în care trăim, sistemul, partidul aflat la putere, disprețul pentru artiști? Dacă un actor cu o carieră atât de prolifică și de îndelungată e nevoit să sufere această umilință a sărăciei în anul de grație 2010, înseamnă că ceva e teribil de greșit în țara asta. Poate că statementul pe care actorul nostru încerca să-l facă era de natură politică. În timpul momentului artistic pregătit pentru musafiri chiar spune: “eu sunt turmentat despre politică [...] Politica este un act de echilibru între cei ce vor să intre în ea și cei care nu vor să iasă”. (39:28)

Pe de altă parte, oricât de sărac ai fi, 100.000 de dat pe cele mai ieftine pahare din piață tot găsești în 30 de ani. Deci aproape mă împăcasem cu ideea că simulează sărăcia ca să aducă un argument în plus pentru prostul mers al lucrurilor în țara asta, când, deodată, mă ia prin suprindere și își pune sufletul pe tavă, uitând că nu-l obligase nimeni să-l treacă în meniu:

“În 30 de ani am avut 3 femei. Doi copii avortați și un copil care nu se va naște niciodată”. (38:46)

“La 51 de ani n-am nimic! [...] ‘Ce ai facut cu nevastă-ta 6 ani, 9 ani, 10 ani?’ Am crescut 6 pisici!” (43:06)

La un moment dat (44:30) explodează: “Am f*** femei care ori vor câini, ori vor pisici și eu mă întreb de ce p*** nu facem copii?”

În liniştea de după furtună se aud următoarele vorbe, rostite foarte rar:

“M-ați văzut unde stau, în ce cred şi cum e viaţa mea şi mă întreb unde am greşit că viaţa mea arată aşa?” (44:40)

E șocant să vezi că un bărbat își dorește atât de mult un copil încât e în stare să pună în scenă toată drama asta și să declame cu un asemenea patos în fața întregii țări că el se simte ratat mai cu seamă pentru că simte că trece viața pe lângă el înainte să apuce să audă pe cineva spunându-i “tată”. Dar când îmi aduc aminte că are 51 de ani, mă întreb: să fie asta vârsta la care bărbaților le vine în sfârşit mintea la cap?

Diminețile sunt îngrozitoare. Să te smulgă cineva din așternutul moale și să te arunce în gerul ăsta tăios, uneori camuflat prin ceață, e o crimă împotriva umanității. O crimă care se repetă 5 zile din 7 (uneori chiar 6, când familia complotează pentru a-ți distruge sâmbătă, planificând un shopping  inuman de matinal la care trebuie neapărat să-ți dai cu părerea ca să arăți că-ți pasă).

Și apoi, în timp ce îmi târășc bocancii pe treptele de la metrou, având grijă la fiecare dintre ele să nu mă împiedic (pentru că prin zăpada asta doar cu șenilele tip Andre pot reuși să nu ajung cu picioarele fleașcă la birou), apăs frenetic next-next-next, să ajung la o melodie care să mă transforme din Bestie într-o ființă umană. Și când o găsesc (în dimineața asta a fost Starlight), viața merită, așa, dintr-o dată, trăită, lumea se transformă, oamenii sunt mai frumoși, aproape la fel ca trandafirii cu care ne întâmpină în fiecare zi la ieșirea din metroul de la Victoriei niște doamne îmbujorate și cu chef neobosit de vorbă.

Morala, pentru toți morocănoșii matinali, care indispun lumea din jur prin propria indispoziție: dacă aștepți să vină din exterior starea de bine (și eventual cheful de muncă), o să rămâi așteptând toată ziua și a doua zi o s-o iei de la capăt. Trebuie să faci ceva să ajuți starea de bine să vină, s-o momești cu ceva. Și până acum, n-am găsit nimic mai bun pentru trebușoara asta decât autosugestia.

Mărturisită derivată dintr-un blip.

Then do something about it.

Nu te întreba niciodată “de ce fac eu asta, de fapt?”. E o întrebare primejdioasă şi s-ar putea să-ţi dea dureri de cap dacă te apuci serios de ea.

Continuă cu vorba lungă, important e să treacă timpul cât mai repede şi să pleci acasă la 7, imediat după ce a plecat şeful.

Cel mai mare efort pe care trebui să-l depui e să nu fii prins că ai greşit flagrant. Atâta timp cât te încadrezi la “e ok”, n-ai cum să păţeşti ceva nasol. Cât despre self-esteem, oamenii pe care îi agreezi (cu care ieşi la bere) oricum nu aduc în discuţie problema medicrităţii prea des, pentru că nouă, ca naţie, ne place “s-o lăsăm, că merge aşa”. Aşa că self esteem-ul tău nu e în pericol. Va funcţiona în continuare pe bază de autosugestie şi te vei considera centrul universului în continuare, fără să-ţi dai seama că e vorba doar de propriul tău univers, meschin şi pustiu.

Şi dacă se întâmplă să vezi la tv, să aculţi la o conferinţă sau să citeşti pe undeva despre vreun om excepţional, cu iniţiativă, care a făcut ceva grozav şi dacă se apucă vreun tâmpit să-l laude pe ăla, iar tu eşti obligat să-ţi dai seama că eşti un nimeni şi aşa o să rămâi dacă nu înceci să schimbi ceva, nu uita deviza mediocrilor din lumea întreagă: “Am încercat să schimb ceva şi nu se poate”.

Treceam aseară pe lângă Facultatea de Arhitectură şi am remarcat încă o dată vitrinele cu rochii ALTFEL. Şi asta m-a făcut să-mi aduc aminte, după o perioadă lungă de resemnare, că dacă REFUZI să te împaci cu ideea că trăieşti într-o ţară de derah.at, că ai un job derah.at, că sistemul în care activezi e de derah.at, că “industria” (oricare ar fi ea) e derah.at, dacă încerci prin fiecare lucru pe care îl faci să schimbi ce e derah.at, poate că o să ai o şansă să nu rămâi şi tu un om derah.at.

Miranda Social Media Rights

You are now in the range of 1000-1500 Twitter followers and 500-1000 Facebook friends.

1. You have the right not to be BORING.

2. Anything you tweet can and will be retweeted, replied, mocked and used against you by ANY of your followers.

3. You have the right to use direct messaging at ANY TIME or simply keep annoying, boring things no one gives a shit about all to yourself.

4. Your Facebook friends can and will survive without listening to ALL of your YouTube music links.

5. If you cannot afford a blogger to kiss your ass all the time, like the people in marketing or media agencies do, and thus, you’re not under the impression that everything You tweet is God’s gift to the online industry, don’t think that the social media government is going to appoint a groupie for You until You get a more important job. There is no such thing as a social media government. Life’s just unfair. Nobody’s kissing ass for free.

6. So, even though You might think You’re an interesting social media fellow, ask yourself this simple question before posting ANYTHING: could I do something more useful with my time, like actually doing something worth tweeting/posting about?

Ppt-ul îl găsiţi aici. Savuroasă a fost prezentarea live, care acum văd că avea multe idei în plus faţă de slide-uri.

Întrebarea mea e: de ce n-aş vrea să apară bannere cu lucruri care mă interesează în locul unor tâmpenii de care nu o să am niciodată nevoie?

Am discutat recent despre cum funcţionează behavioral targeting (targetare comportamentală, dacă vreţi) în adserverul Eyeblaster cu Adrian Stănescu (ThinkDigital) (o să aflaţi detalii tehnice foarte curând, la Digital IQ). Tot la Webstock, într-o pauză, mi-a povestit Adrian Alexandrescu (Interactions) despre e-CRM (care presupune folosirea unor informaţii despre preferinţele unui user, dar acestea sunt colectate cu acordul lui, nu urmărindu-i activitatea online printr-un tracking pixel, cum fac adserverele). Deci există metode prin care advertiserii îşi pot livra mesajele DOAR potenţialilor consumatori.

Bogdana nu a folosit nici un termen, nu s-a referit nici la bannere, nici la targetare comportamentală, dar ce altă formă ar putea lua publicitatea pe Facebook? Iată un slide care nu acuză advertiserii, ci reţelele sociale de culegerea de date pentru a livra publicitate relevantă. Deci Facebook culege informaţii din update-urile mele, ca să-mi livreze publicitate doar despre lucruri care îmi plac. ŞI CE E RĂU ÎN ASTA?

“…to build profiles and sell advertising”. Să mă supăr doar pentru că Facebook face bani livrând publicitate relevantă, deci care în sfârşit nu mă enervează? Sau doar pentru că “Facebook face bani” punct? Dar e normal să caute surse de monetizare, din moment ce noi folosim gratuit reţeaua zi de zi, ne promovăm brandurile şi evenimentele şi încercăm să exploatăm mijloacele de socializare oferite în funcţie de propriile interese (atât cât ne duce capul pe fiecare, desigur) şi toate astea fără să plătim un leu. Deci nu e condamnabil că Facebook vrea să facă bani.

Dacă ar încerca să ne vândă profilurile ca pe nişte sclavi la corporaţii, atunci ar trebui să-l acuzăm de imoralitate şi să ne sfătuim în conferinţe nu mai fim atât de vorbăreţi online. Dar atâta timp cât Facebook foloseşte informaţiile ca să ne transmită mesaje care ne-ar putea efectiv interesa, nu cred că ar trebui să ne simţim naivi că dezvăluim lucruri despre noi.

O să-i trimit nişte întrebări Bogdanei, să ne lămurească un pic mai bine. Vă dau link pe Twitter când/dacă îmi răspunde.

UPDATE: Bogdana dă explicaţii într-un Digital Buzz.

UPDATE2: Lămuriri de la Marius Pahomi, referitoare la publicitatea pe Facebook, plecând de la Digital Buzz-ul de mai sus.

Adevăratul premiu e întotdeauna acela că i-ai bătut pe ceilalţi. Nu că ai făcut o campanie valoroasă.