Publicitatea e ca vinul. Ţi se urcă la cap.

“Don’t dream of winning. Train for it” – Nike, W+K London, #makeitcount campaign.
Sau mă rog, somn uşor şi tot ce vă doriţi în viaţă

Povestea aici.

Nu-mi place deloc să mă trezesc dimineața, dar dacă altfel chiar nu se poate ajunge la birou (înainte de prânz), încerc să fac în fiecare zi efortul supraomenesc de a părăsi patul pentru a mă târî până la aragaz. Vedeți dumneavoastră, pentru a-mi inhiba instinctul de a ucide printr-o singură lovitură orice persoană care mi se adresează direct dimineața, presupunând pe deasupra (în mod evident greșit) că ar trebui să-i și răspund, trebuie neapărat să-mi iau doza de ness (evit să folosesc în particular formula “cafea instant”).

Diminețile sunt îngrozitoare. Să te smulgă cineva din așternutul moale și să te arunce în gerul ăsta tăios, uneori camuflat prin ceață, e o crimă împotriva umanității. O crimă care se repetă 5 zile din 7 (uneori chiar 6, când familia complotează pentru a-ți distruge sâmbătă, planificând un shopping  inuman de matinal la care trebuie neapărat să-ți dai cu părerea ca să arăți că-ți pasă).

Și apoi, în timp ce îmi târășc bocancii pe treptele de la metrou, având grijă la fiecare dintre ele să nu mă împiedic (pentru că prin zăpada asta doar cu șenilele tip Andre pot reuși să nu ajung cu picioarele fleașcă la birou), apăs frenetic next-next-next, să ajung la o melodie care să mă transforme din Bestie într-o ființă umană. Și când o găsesc (în dimineața asta a fost Starlight), viața merită, așa, dintr-o dată, trăită, lumea se transformă, oamenii sunt mai frumoși, aproape la fel ca trandafirii cu care ne întâmpină în fiecare zi la ieșirea din metroul de la Victoriei niște doamne îmbujorate și cu chef neobosit de vorbă.

Morala, pentru toți morocănoșii matinali, care indispun lumea din jur prin propria indispoziție: dacă aștepți să vină din exterior starea de bine (și eventual cheful de muncă), o să rămâi așteptând toată ziua și a doua zi o s-o iei de la capăt. Trebuie să faci ceva să ajuți starea de bine să vină, s-o momești cu ceva. Și până acum, n-am găsit nimic mai bun pentru trebușoara asta decât autosugestia.

Mărturisită derivată dintr-un blip.

Then do something about it.

Continuă-ţi rutina zilnică neperturbat.

Nu te întreba niciodată “de ce fac eu asta, de fapt?”. E o întrebare primejdioasă şi s-ar putea să-ţi dea dureri de cap dacă te apuci serios de ea.

Continuă cu vorba lungă, important e să treacă timpul cât mai repede şi să pleci acasă la 7, imediat după ce a plecat şeful.

Cel mai mare efort pe care trebui să-l depui e să nu fii prins că ai greşit flagrant. Atâta timp cât te încadrezi la “e ok”, n-ai cum să păţeşti ceva nasol. Cât despre self-esteem, oamenii pe care îi agreezi (cu care ieşi la bere) oricum nu aduc în discuţie problema medicrităţii prea des, pentru că nouă, ca naţie, ne place “s-o lăsăm, că merge aşa”. Aşa că self esteem-ul tău nu e în pericol. Va funcţiona în continuare pe bază de autosugestie şi te vei considera centrul universului în continuare, fără să-ţi dai seama că e vorba doar de propriul tău univers, meschin şi pustiu.

Şi dacă se întâmplă să vezi la tv, să aculţi la o conferinţă sau să citeşti pe undeva despre vreun om excepţional, cu iniţiativă, care a făcut ceva grozav şi dacă se apucă vreun tâmpit să-l laude pe ăla, iar tu eşti obligat să-ţi dai seama că eşti un nimeni şi aşa o să rămâi dacă nu înceci să schimbi ceva, nu uita deviza mediocrilor din lumea întreagă: “Am încercat să schimb ceva şi nu se poate”.

Treceam aseară pe lângă Facultatea de Arhitectură şi am remarcat încă o dată vitrinele cu rochii ALTFEL. Şi asta m-a făcut să-mi aduc aminte, după o perioadă lungă de resemnare, că dacă REFUZI să te împaci cu ideea că trăieşti într-o ţară de derah.at, că ai un job derah.at, că sistemul în care activezi e de derah.at, că “industria” (oricare ar fi ea) e derah.at, dacă încerci prin fiecare lucru pe care îl faci să schimbi ce e derah.at, poate că o să ai o şansă să nu rămâi şi tu un om derah.at.