Claudiu Bleonț: “Și mă întreb: unde am greşit că viaţa mea arată aşa?”
Habar n-aveam că are deja 51 de ani. Am căutat pe Google să verific că n-a glumit, după ce l-am auzit urlând asta într-un episod de la Cireașa de pe tort. Deși nu-mi place să gătesc (nici nu încerc să învăț, de altfel), mă pasionează foarte tare emisiunea asta (și faptul că e postată pe net, că la TV n-aș prinde-o niciodată) pentru că dezvăluie foarte mult despre caracterul real al vedetelor. Casa lor, obiectele de care s-au înconjurat de-a lungul timpului, apoi alegerea meniului (care spune foarte multe despre cât de elevat este, de fapt, un om), modul în care se comportă la piață, cu oamenii obișnuiți, cât de mult simulează dragostea pentru fani în fața camerei, faptul că trebuie să poarte un monolog la fiecare ceapă tăiată, în timp ce gătesc, modul în care așează masa, conversația cu musafirii, plus eventualul program artistic, toate astea, chiar și atunci când sunt regizate până în cel mai mic detaliu astfel încât să creeze o anumită impresie, spun mai mult despre protagonist decât ar vrea el să se vadă. Și ce e mai interesant decât să studiezi cum își construiește o vedetă imaginea atunci când trebuie să joace rolul de om obișnuit?
Revenind la Bleonț, văd pe TNB.ro că a început să joace teatru dinainte să mă nasc eu. Adică din ’83. După o carieră de aproape 30 de ani de teatru și film (pentru că și lista de titluri de pe cinemagia e impresionantă), deși actorii români sunt săraci prin natura jobului, după atâția ani, ziceam, te-ai aștepta să aibă acasă măcar 4 pahare la fel. Ei bine, el încearcă toată emisiunea să demonstreze că e sărac lipit pământului.
“Am aşa o nuanţă de…[pauză de vreo 10 secunde, ceea ce e enorm în televiziune, dar au lăsat-o, probabil, pentru efectul artistic]… să-i zicem… amărăciune că cam atâta am putut eu să fac dintr-o viață de actor. N-am 4 farfurii la fel, n-am 4 căni la fel, n-am faţă de masă”. (4:50)
Epuizând rapid meniul frugal și ajungând la desert, punctează încă o dată: “salata de fructe va fi servită în 4 căni care n-au nici în clin, nici în mânecă una cu alta. Asta e tot ce poate să vă ofere de mâncare în 2010 Claudiu Bleonț”.
Orice spectator, din orice fotoliu ar privi, nu are cum să nu se gândească la cine e vinovat pentru asta: țara în care trăim, sistemul, partidul aflat la putere, disprețul pentru artiști? Dacă un actor cu o carieră atât de prolifică și de îndelungată e nevoit să sufere această umilință a sărăciei în anul de grație 2010, înseamnă că ceva e teribil de greșit în țara asta. Poate că statementul pe care actorul nostru încerca să-l facă era de natură politică. În timpul momentului artistic pregătit pentru musafiri chiar spune: “eu sunt turmentat despre politică [...] Politica este un act de echilibru între cei ce vor să intre în ea și cei care nu vor să iasă”. (39:28)
Pe de altă parte, oricât de sărac ai fi, 100.000 de dat pe cele mai ieftine pahare din piață tot găsești în 30 de ani. Deci aproape mă împăcasem cu ideea că simulează sărăcia ca să aducă un argument în plus pentru prostul mers al lucrurilor în țara asta, când, deodată, mă ia prin suprindere și își pune sufletul pe tavă, uitând că nu-l obligase nimeni să-l treacă în meniu:
“În 30 de ani am avut 3 femei. Doi copii avortați și un copil care nu se va naște niciodată”. (38:46)
“La 51 de ani n-am nimic! [...] ‘Ce ai facut cu nevastă-ta 6 ani, 9 ani, 10 ani?’ Am crescut 6 pisici!” (43:06)
La un moment dat (44:30) explodează: “Am f*** femei care ori vor câini, ori vor pisici și eu mă întreb de ce p*** nu facem copii?”
În liniştea de după furtună se aud următoarele vorbe, rostite foarte rar:
“M-ați văzut unde stau, în ce cred şi cum e viaţa mea şi mă întreb unde am greşit că viaţa mea arată aşa?” (44:40)
E șocant să vezi că un bărbat își dorește atât de mult un copil încât e în stare să pună în scenă toată drama asta și să declame cu un asemenea patos în fața întregii țări că el se simte ratat mai cu seamă pentru că simte că trece viața pe lângă el înainte să apuce să audă pe cineva spunându-i “tată”. Dar când îmi aduc aminte că are 51 de ani, mă întreb: să fie asta vârsta la care bărbaților le vine în sfârşit mintea la cap?