Publicitatea e ca vinul. Ţi se urcă la cap.

Then do something about it.

Continuă-ţi rutina zilnică neperturbat.

Nu te întreba niciodată “de ce fac eu asta, de fapt?”. E o întrebare primejdioasă şi s-ar putea să-ţi dea dureri de cap dacă te apuci serios de ea.

Continuă cu vorba lungă, important e să treacă timpul cât mai repede şi să pleci acasă la 7, imediat după ce a plecat şeful.

Cel mai mare efort pe care trebui să-l depui e să nu fii prins că ai greşit flagrant. Atâta timp cât te încadrezi la “e ok”, n-ai cum să păţeşti ceva nasol. Cât despre self-esteem, oamenii pe care îi agreezi (cu care ieşi la bere) oricum nu aduc în discuţie problema medicrităţii prea des, pentru că nouă, ca naţie, ne place “s-o lăsăm, că merge aşa”. Aşa că self esteem-ul tău nu e în pericol. Va funcţiona în continuare pe bază de autosugestie şi te vei considera centrul universului în continuare, fără să-ţi dai seama că e vorba doar de propriul tău univers, meschin şi pustiu.

Şi dacă se întâmplă să vezi la tv, să aculţi la o conferinţă sau să citeşti pe undeva despre vreun om excepţional, cu iniţiativă, care a făcut ceva grozav şi dacă se apucă vreun tâmpit să-l laude pe ăla, iar tu eşti obligat să-ţi dai seama că eşti un nimeni şi aşa o să rămâi dacă nu înceci să schimbi ceva, nu uita deviza mediocrilor din lumea întreagă: “Am încercat să schimb ceva şi nu se poate”.

Treceam aseară pe lângă Facultatea de Arhitectură şi am remarcat încă o dată vitrinele cu rochii ALTFEL. Şi asta m-a făcut să-mi aduc aminte, după o perioadă lungă de resemnare, că dacă REFUZI să te împaci cu ideea că trăieşti într-o ţară de derah.at, că ai un job derah.at, că sistemul în care activezi e de derah.at, că “industria” (oricare ar fi ea) e derah.at, dacă încerci prin fiecare lucru pe care îl faci să schimbi ce e derah.at, poate că o să ai o şansă să nu rămâi şi tu un om derah.at.

Pentru că toate lucrurile mişto încetează să mai fie mişto când ajung mainstream, pentru că până şi oamenii pe care credeam că îi apreciez, din moment ce le-am dat follow, au început să dea drumul pe Twitter la robinetul cu orice-uri şi să-l uite deschis, pentru că pe Facebook, deşi am prieteni aproape numai oameni pe care îi cunosc personal, Live Feed-ul a ajuns zonă interzisă, pentru că suntem cu toţii responsabili să nu ne plictisim prietenii şi followerii, indiferent de numărul lor, pentru că oamenii importanţi de pe Twitter au tupeul să se supere şi să te ameninţe când îi iei la mişto, am rescris binecunoscutele Miranda Rights pentru social media, doar-doar o suna vreun clopoţel în mintea cuiva.

Miranda Social Media Rights

You are now in the range of 1000-1500 Twitter followers and 500-1000 Facebook friends.

1. You have the right not to be BORING.

2. Anything you tweet can and will be retweeted, replied, mocked and used against you by ANY of your followers.

3. You have the right to use direct messaging at ANY TIME or simply keep annoying, boring things no one gives a shit about all to yourself.

4. Your Facebook friends can and will survive without listening to ALL of your YouTube music links.

5. If you cannot afford a blogger to kiss your ass all the time, like the people in marketing or media agencies do, and thus, you’re not under the impression that everything You tweet is God’s gift to the online industry, don’t think that the social media government is going to appoint a groupie for You until You get a more important job. There is no such thing as a social media government. Life’s just unfair. Nobody’s kissing ass for free.

6. So, even though You might think You’re an interesting social media fellow, ask yourself this simple question before posting ANYTHING: could I do something more useful with my time, like actually doing something worth tweeting/posting about?

Cea mai spectaculoasă prezentare de ieri, de la Webstock ‘09, a fost cea a Bogdanei Butnar. Plină de insighturi despre reţelele sociale, amuzantă şi susţinută cu aplomb, prezentarea ei a fost despre un soi de nu mai fiţi atât de naivi, “oameni buni”, nu mai scrieţi tot ce vă trece prin cap pe Facebook/Twitter; de fiecare dată când vă dezvăluiţi preferinţele în reţelele sociale, nu faceţi decât să ajutaţi advertiserii să strângă date despre voi şi să vă livreze mesaje publicitare despre care vă spuneţi “fix la asta mă gândeam şi eu acum” – dar nu e deloc întâmplător.

Ppt-ul îl găsiţi aici. Savuroasă a fost prezentarea live, care acum văd că avea multe idei în plus faţă de slide-uri.

Întrebarea mea e: de ce n-aş vrea să apară bannere cu lucruri care mă interesează în locul unor tâmpenii de care nu o să am niciodată nevoie?

Am discutat recent despre cum funcţionează behavioral targeting (targetare comportamentală, dacă vreţi) în adserverul Eyeblaster cu Adrian Stănescu (ThinkDigital) (o să aflaţi detalii tehnice foarte curând, la Digital IQ). Tot la Webstock, într-o pauză, mi-a povestit Adrian Alexandrescu (Interactions) despre e-CRM (care presupune folosirea unor informaţii despre preferinţele unui user, dar acestea sunt colectate cu acordul lui, nu urmărindu-i activitatea online printr-un tracking pixel, cum fac adserverele). Deci există metode prin care advertiserii îşi pot livra mesajele DOAR potenţialilor consumatori.

Bogdana nu a folosit nici un termen, nu s-a referit nici la bannere, nici la targetare comportamentală, dar ce altă formă ar putea lua publicitatea pe Facebook? Iată un slide care nu acuză advertiserii, ci reţelele sociale de culegerea de date pentru a livra publicitate relevantă. Deci Facebook culege informaţii din update-urile mele, ca să-mi livreze publicitate doar despre lucruri care îmi plac. ŞI CE E RĂU ÎN ASTA?

“…to build profiles and sell advertising”. Să mă supăr doar pentru că Facebook face bani livrând publicitate relevantă, deci care în sfârşit nu mă enervează? Sau doar pentru că “Facebook face bani” punct? Dar e normal să caute surse de monetizare, din moment ce noi folosim gratuit reţeaua zi de zi, ne promovăm brandurile şi evenimentele şi încercăm să exploatăm mijloacele de socializare oferite în funcţie de propriile interese (atât cât ne duce capul pe fiecare, desigur) şi toate astea fără să plătim un leu. Deci nu e condamnabil că Facebook vrea să facă bani.

Dacă ar încerca să ne vândă profilurile ca pe nişte sclavi la corporaţii, atunci ar trebui să-l acuzăm de imoralitate şi să ne sfătuim în conferinţe nu mai fim atât de vorbăreţi online. Dar atâta timp cât Facebook foloseşte informaţiile ca să ne transmită mesaje care ne-ar putea efectiv interesa, nu cred că ar trebui să ne simţim naivi că dezvăluim lucruri despre noi.

O să-i trimit nişte întrebări Bogdanei, să ne lămurească un pic mai bine. Vă dau link pe Twitter când/dacă îmi răspunde.

UPDATE: Bogdana dă explicaţii într-un Digital Buzz.

UPDATE2: Lămuriri de la Marius Pahomi, referitoare la publicitatea pe Facebook, plecând de la Digital Buzz-ul de mai sus.

“Am câştigat şi noi, anul ăsta, în sfârşit, suntem foarte fericiţi şi am vrea să vedem cât de trişti sunt cei care au pierdut. Cum? Dacă n-au participat, nu înseamnă că au pierdut? Păi dacă n-au avut ce să înscrie? E clar că au pierdut. Sau poate că AU SABOTAT intenţionat festiavalul!!! Ca să nu ne putem bucura noi de premii!!! Hai să scriem repede pe blog, hai să dăm declaraţii în presă! Festivalul TREBUIE să supravieţuiască, TREBUIE să continue. Mai ales că acum am câştigat şi noi!!!”

Adevăratul premiu e întotdeauna acela că i-ai bătut pe ceilalţi. Nu că ai făcut o campanie valoroasă.

…pentru că se dau cu biclele printre maşinile parcate pe trotuar, pentru că îşi agaţă dinţii în colţii câinilor vagabonzi, pentru că se dau cu rolele fără să-şi rupă chiar de fiecare dată gâtul, merită o napolitană Joe!

Au şi site: indraznestesitu.ro

Să mor dacă înţeleg de ce au pus toate prostiile alea pe prima pagină, în loc să scrie foarte clar: “Îţi facem statuie şi îţi dăm 1000 de Euro. Tu doar spune-ne ce ai făcut ultima dată în parc.”

via Piticu, film de la protestele de ieri, de la Fântână