Publicitatea e ca vinul. Ţi se urcă la cap.

Nu-mi place deloc să mă trezesc dimineața, dar dacă altfel chiar nu se poate ajunge la birou (înainte de prânz), încerc să fac în fiecare zi efortul supraomenesc de a părăsi patul pentru a mă târî până la aragaz. Vedeți dumneavoastră, pentru a-mi inhiba instinctul de a ucide printr-o singură lovitură orice persoană care mi se adresează direct dimineața, presupunând pe deasupra (în mod evident greșit) că ar trebui să-i și răspund, trebuie neapărat să-mi iau doza de ness (evit să folosesc în particular formula “cafea instant”).

Diminețile sunt îngrozitoare. Să te smulgă cineva din așternutul moale și să te arunce în gerul ăsta tăios, uneori camuflat prin ceață, e o crimă împotriva umanității. O crimă care se repetă 5 zile din 7 (uneori chiar 6, când familia complotează pentru a-ți distruge sâmbătă, planificând un shopping  inuman de matinal la care trebuie neapărat să-ți dai cu părerea ca să arăți că-ți pasă).

Și apoi, în timp ce îmi târășc bocancii pe treptele de la metrou, având grijă la fiecare dintre ele să nu mă împiedic (pentru că prin zăpada asta doar cu șenilele tip Andre pot reuși să nu ajung cu picioarele fleașcă la birou), apăs frenetic next-next-next, să ajung la o melodie care să mă transforme din Bestie într-o ființă umană. Și când o găsesc (în dimineața asta a fost Starlight), viața merită, așa, dintr-o dată, trăită, lumea se transformă, oamenii sunt mai frumoși, aproape la fel ca trandafirii cu care ne întâmpină în fiecare zi la ieșirea din metroul de la Victoriei niște doamne îmbujorate și cu chef neobosit de vorbă.

Morala, pentru toți morocănoșii matinali, care indispun lumea din jur prin propria indispoziție: dacă aștepți să vină din exterior starea de bine (și eventual cheful de muncă), o să rămâi așteptând toată ziua și a doua zi o s-o iei de la capăt. Trebuie să faci ceva să ajuți starea de bine să vină, s-o momești cu ceva. Și până acum, n-am găsit nimic mai bun pentru trebușoara asta decât autosugestia.

Mărturisită derivată dintr-un blip.